Monday, June 14, 2010

Bietul Eminescu... Partea a doua

Mă simt nevoit să precizez şi aici, pentru a nu se crea confuzii!
Articolul nu e scris de mine, e lung ca dreacu, l-am preluat de undeva, merita citit, credeti-ma!!




Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, undePoliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni.. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.


P.S.: Dacă sunteţi rupţi de beţi şi aveţi permisul suspendat, SĂ NU PLECAŢI CU MAŞINA!!!

Thursday, June 10, 2010

Bietul Eminescu... Partea 1


Articolul nu e scris de mine, e lung ca dreacu, l-am preluat de undeva, merita citit, credeti-ma!!




Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.
„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal.. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. 



Nu ştiu cât de adevărat e ceea ce scrie acolo, dar mie mi-a dat de gândit!!

Mai sunt 2 părţi ale articolului, dar le voi pune mâine, respectiv poimâine!

P.S.: Pozele nu au nicio legătură cu postul, dar nu-i aşa că sunt mişto? :D

Wednesday, June 9, 2010

Mare e grădina internetului...

Internetul este apreciat de o foarte mare parte din tinerii din ziua de azi pentru că le poate conferi o identitate la care ei râvnesc. Mulţi sunt frustraţi, care pe internet se consideră smardoi. Mulţi sunt muritori de foame, care pe internet se consideră baştani. Multe fete urâte şi cu multe coşuri pe faţă se dau fotomodele pe net, mulţumită photoshopului, şi a identităţii create doar din plictiseală. Sunt oameni frustraţi care încă nu au depăşit momentul, şi nu îşi acceptă condiţia. Sunt conştienţi că pur şi simplu nu au cum să îşi facă prieteni cu felul lor de a fi, aşa că încearcă să dezvolte o altă personalitate, pe care ei o consideră favorabilă. Adică devin falşi & wannabe. Interesant e că se supără dacă le spui că sunt distruşi, fiind în stare să meargă până în pânzele albe pentru a demonstra contrariul. Într-un final, când cineva îţi aduce la cunoştinţă că persoana cu care discuţi e cu totul altfel faţă de cea imaginată de tine, surpriza este una de proporţii. În general te îndoieşti că cineva ar putea merge atât de departe. Te îndoieşti că acea persoană se poate îndoi atât de tare de propria fiinţă încât să te vrăjească cu nişte minciuni sfruntate. Mai interesant e că aceste persoane ar putea ajunge actori foarte buni, pentru că se pricep să intre în pielea personajului.
Dezamăgitor este atunci când cineva te aduce cu picioarele pe pământ, rupându-ţi filmul, amintindu-ţi că nimic nu e ceea ce pare, şi că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Mai dureros este, însă, faptul că nu te-ai fi aşteptat niciodată. Începi să ai încredere în persoana respectivă. Uşor uşor începi să o placi, din ce în ce mai mult. Vrei să te întâlneşti cu ea, dar nu ca să vezi dacă arată bine sau nu, ci numai pentru că ţi-ar plăcea să o strângi în braţe, dar pe ea nu o interesează. Pe ea o interesează să arate cât mai bine în ochii tăi, şi să o consideri o zână bună, fotomodel, elevă eminentă, sau orice altceva. Pe tine te interesează să ai ocazia să o întâlneşti, indiferent dacă îi lipseşte o mână, un picior, două picioare, sau capul. Important e să o poţi strânge în braţe. Când afli că tu eşti în plop, şi plopul în aer, te simţi dezamăgit, e un sentiment foarte jenant.
Te simşi dezamăgit, şi nu pentru că persoana respectivă e cu totul altfel faţă de ce credeai tu, ci pentru că tocmai ai aflat că nu eşti decât încă un fraier pe lista ei, încă o crestătură pe grindă. Te aşteptai să primeşti acele cuvinte dulci şi îmbietoare numai pentru tine. Faptul că nu mai eşti unic, nu te mai simţi "tu", şi asta te face să te simţi gol pe dinăuntru. Te simţi jignit, pentru că nu mai eşti "acela" . Eşti doar un altul. Te simţi jignit pentru că pe ea de fapt nu o interesează persoana ta, şi nici nu a interesat-o vreodata.
Poate am avut ocazia să simt asta pe pielea mea, dar foarte important este să trec peste, şi mă consolez spunându-mi că dacă respectiva s-a coborât la nivelul "care este" probabil nici nu merită să mă consum.

Şi totuşi, m-ai dezamăgit...

Friday, June 4, 2010

Normalitate? Care normalitate??

Da' chiar aşa... Care normalitate? Ce înseamnă normal în secolul 21?
Având în vedere că suntem acaparaţi de ciori şi de fagoţi, marşul diversităţii m-a dat gata. Plin de futincurişti cu rozeta spartă, rupţi în supapă, cu ochiul maro cât gurile de la canalizare. Ce ar fi fost dacă ar fi ieşit şi zoofilii cu câte un căţel pe stradă? Dar dacă ieşeau pedofilii cu câte un copilaş cu ghiozdănel în spate?
Că tot zicem de diversitate, dacă ieşeau şi cleptomanii cu lanţuri, telefoane, şi portofele atârnate de gât?
Dar dacă ieşeau drifterii cu cauciucuri pe umeri? Sau scuteriştii cu câte un ghidon şi 2 litri de benzină? Că trebuie să fie diversitate de colo până colo. După părerea mea e suficient că dimineaţa când treci spre şcoală îi vezi pe fagoţii din blocul vecin cum se ţin de mână (evident, amândoi cu ochii vineţi, că viaţa e frumoasă în Bariera Bucureşti). Nu îmi trebuie să îi văd pe stradă.

Şi că tot ziceam de normalitate, prin normalitate înţelegem majoritate. Deci dacă într-o camera sunt 25 de persoane negre şi o persoană albă, înţelegem că acolo e normal să fii negru. Dacă sunt 25 de persoane albe şi o persoană neagră, înţelegem că acolo e normal să fii alb.
Deci ce trebuie să înţelegem? Mai e puţin şi o să fie normal să ciordeşti, să practici japcă, să te fuţi în cur, fetele să facă m**e (asta dacă nu e deja ceva obişnuit).
Românii o să fie o minoritate, majoritatea fiind reprezentată de rromi. Oricum au mai multe drepturi decât noi.
De exemplu la şcoala de sub-ofiţeri Vasile Lascăr, din Câmpina, sunt locuri pentru rromi. Rromii ăştia dau aceleaşi probe pe care le dau şi eu, decât că ei nu au nevoie de punctaj la fel de mare ca mine. Dar asta nu e nimic. Problema e că asta se aplică şi la şcoala pentru pompieri, de exemplu. Deci în loc să intre un român, care se pricepe la stins incendii, o sa intre o cioară jegoasă şi împuţită, care e în pom, a stat şi a jucat barbut cât timp a învăţat românul. Şi de ce o sa intre cioara? Pentru că intră la locurile pentru rromi. Deci viaţa ne este pusă în pericol, din punctul ăsta de vedere, pentru ca nu este suficient de competent, dar totuşi intră acolo, pentru că are mai multe drepturi decât noi. Nu mi se pare normal. Nu e normal, în ochii mei, dar totuşi celor de la conducerea fututului nostru de stat li se pare normal. Ei bine, NU E!
Nu e normal să intre un barbugiu aerian incompetent într-o instituţie de stat în locul unei persoane pregatite foarte bine din punct de vedere intelectual.
Nu e unicul exemplu. Asta se aplică şi la liceu. Locuri pentru ciori sunt căcălău. Adică dacă e iau 8.50 nu pot sa intru într-un liceu bun, dar în schimb poate o cioară, care probabil a luat maxim 6. Asta e normal??

Mai e ceva normal în ţara asta de căcat??
Că tot a venit vorba... Să mai destindem atmosfera:


Bagabont mare Robin ăsta. I-a făcut schema lui Băţman ăsta.

Dar Băţman tot îl iubeşte. Nu e romantic?? :X

Distraţi-vă, că astfel de desene vom vedea peste câţiva ani!!!

Tuesday, June 1, 2010

Dar pana cand??

Auzisem saptamanile trecute despre intentia guvernului de a zamisli un plan diabolic: un site de prezentare a Romaniei, sub forma unui portal, pe care sa gasesti aproape orice informatie despre tarisoara noastra frumoasa. Stati linistiti, nu e pentru noi, e penstru cei care ar vrea ipotetic sa ne viziteze tara. Desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, poate ca ar fi util si pentru unii din noi, intrucat nu ne-am nascut autostivuitori. Pardon….atotstiutori. Ei bine, vorba vine ca oamenii astia s-au gandit sa arunce pe geam vreo 500.000.000 (adica cinci sute de milioane) de euro. Da! Costurile acestui site se ridica la 500 de milioane de euro. Cel putin asa spun oamenii din minister. Totusi, dupa mai multe remarci acide din partea presei, oamenii s-au gandit ca totusi e cam mult. Asa ca acum se scuza, spunand ca cei 500 de milioane sunt nu doar pentru site-ul respectiv, dar si pentru informatizarea serviciilor publice. Cam aceeasi Marie, cu o alta palarie. Din punctul meu de vedere, tot 500 de milioane se fura, la oricate maini ii imparti.
Acuma, problema se pune simplu: sa luam unul din cele mai celebre site-uri din lume. Sa luam de exemplu Yahoo. In urma cu vreo trei ani, citeam ca Google a oferit 200 de milioane de dolari pentru Yahoo. La vremea aia, cica ar fi fost un pret bun, insa Yahoo nu era de vanzare atunci. Hai sa mai luam unul: Youtube. Cat credeti ca v-ar costa sa cumparati Youtube? Putin, in niciun caz. Totusi, trebuie sa tinem cont de un aspect foarte important: Yahoo si Youtube sunt doua dintre cele mai mari branduri mondiale. Romania nu are in acest moment nici macar un brand cel putin la fel de puternic precum Yahoo sau Youtube. Si stim cu totii ca fara notorietatea brandului, produsul este nimic. Totusi, eRomania costa 500 de milioane de euro. Sa zicem.
Ce-ar putea face Romania cu 500 de milioane de euro, va intrebati? Pai intrebarea asta e chiar de prost gust, pentru ca raspunsul este atat de simplu: spitalele colcaie de gandaci, ca sa nu mai mentionam lipsa aparaturii moderne si a medicamentelor. Scolile de la sate stau sa cada peste elevi cu tot cu acoperis. Statiunile balneo-climaterice, odata renumite in Europa sunt in paragina. Asta ca sa nu mai mentionam cati kilometri de autostrada s-ar putea face si cate drumuri s-ar putea repara cu banii astia. Pai de ce facem noi un site de promovare, cand inca nu avem ce promova? Asta e ca si cum ai pune caruta inaintea boilor. Lucru care este posibil in putine locuri in lume. Si Romania este unul dintre acele locuri. Sincer, stiam ca ne cred prosti. Dar totusi…cat de prosti ne cred?

Si totusi, sa nu uitam ca: